Copii jucându-se în cartierul evreiesc din Paris, Franța, 1931.
Introducere în problematica Holocaustului
În 1933 aproximativ nouă milioane de evrei trăiau în Europa, mai puțin de 2% din totalul populației. Cea mai mare parte a populației evreiești trăia în Polonia, în partea de vest a Uniunii Sovietice, în România și Statele Baltice. În aceste zone, evreii constituiau între 5% și 10% din totalul populației.
În Germania, populația evreiască a fost de aproximativ 500.000 de persoane, reprezentând aproximativ 0.75% din totalul populației. În teritoriile românești, care între 1918-1940 au inclus și Transilvania, Basarabia și Bucovina, evreii au atins cel mai mare număr de până atunci, apropiindu-se de un milion de suflete spre sfârșitul perioadei interbelice. Conform recensământului din 1930, ei reprezentau puțin peste 4% din totalul populației.
În multe dintre satele din Europa de Est și Uniunea Sovietică, evreii au trăit la fel cum au făcut-o strămoșii lor timp de secole. Ei locuiau în orășele mici sau în zone rurale, unele având chiar o populație evreiască majoritară. Mulți dintre ei și-au păstrat portul tradițional și au dus o viață religioasă foarte strictă. Unii erau înstăriți, dar cei mai mulți erau săraci. În orașele mai mari, evreii au devenit din ce în ce mai implicați în societatea în care trăiau alături de populația majoritară și, chiar dacă unii au păstrat un stil de viață tradițional, mulți au renunțat la practicile religioase. În Europa de Vest, tot mai mulți evrei au fost asimilați, ceea ce înseamnă că s-au adaptat la modul de viață al societății în care trăiau. Cu alte cuvinte, viața pentru evreii din Europa a fost foarte diferită de la o zonă la alta.
După primul război mondial, Germania a pierdut suprafeţe mari de teritoriu, în conformitate cu termenii impuși prin Tratatul de Pace de la Versailles. Statul german a fost, de asemenea, obligat să plătească o compensaţie imensă Aliaţilor, care au considerat Germania responsabilă pentru pagubele suferite, alături de ţările asociate ei. În 1923 Germania a fost lovită de hiperinflaţie, banii s-au devalorizat şi mare parte din populaţie a devenit foarte săracă.
După prăbușirea Bursei de Valori din SUA în 1929, aproape şase milioane de germani și-au pierdut locurile de muncă. Mulţi au căutat un vinovat pentru situația creată, astfel că Hitler a găsit în “evreu” ţapul ispăşitor perfect.
La începutul anilor 1930, încrederea acordată lui Adolf Hitler și Partidului Nazist era în creștere. Mulți germani își pierduseră credința în democrație și nu credeau că partidele existente ar mai putea schimba situația. O mare parte a populației a considerat că Hitler este un lider puternic și au văzut în el omul capabil să restabilească fosta glorie a statului german. În discursurile sale, Hitler spunea că Germania trebuie să recupereze teritoriile pierdute în perioada războiului și să dobândească mai mult “spațiu de locuit” pentru a se putea dezvolta. Vorbea despre o luptă împotriva “capitalismului de pradă” și a comunismului, susținând că, arian, alb sau german este “rasa” care este superioară tuturor celorlalte “rase”. Cea mai joasă “rasă” a fost considerată cea evreiască, văzută de Hitler ca parazitară și periculosă.
În timp ce îi disprețuia pe evrei, îi considera, de asemenea, o amenințare enormă și susținea că evreii doresc să conducă lumea și să controleze celelalte popoare. Ideile sale despre “evreul” sinistru și amenințător proveneau din tradiția creștină antievreiască, unde se susținea că evreii l-au ucis pe Iisus . Pentru a păstra ”rasa” albă ariană pură, germanii trebuiau să evite cu orice preț contactul cu evreii.
La alegerile din noiembrie 1932, Partidul Național Socialist Muncitoresc a primit mai mult de o treime din voturi. Politicienii conservatori l-au convins pe președintele german, Paul von Hindenburg, să îl pună pe Adolf Hitler în fruntea unui guvern minoritar, format din partidele conservatoare și naționaliste. Naziștii au reușit rapid să dejoace planurile celorlalte partide, chiar primind sprijinul unui partid central pentru reformarea unor legi, care au dus apoi la abolirea democrației.
Toate partidele, cu excepția partidului nazist, au fost interzise. Diverse organizații naziste au început să controleze viața publică și pe cea privată a cetățenilor. Au început persecuțiile împotriva evreilor și a altor persoane considerate indezirabile de regimul nazist. Persoanele cu o afiliere politică diferită au fost închise în lagăre, fără a avea parte de proces. Lagărul de concentrare de la Dachau, deschis în martie 1933, a devenit un model pentru toate celelalte lagăre de concentrare. Tinerii germani au fost înregimentați în diferite organizații de tineret. Ei urmau să fie educați pentru a deveni cetățeni obedienți ai noului stat. Ideologia nazistă trebuia să pătrundă la toate nivelurile societății.
Încet, dar sigur, evreii au fost eliminați din societate. Ei au trebuit să-și predea casele și bunurile de valoare statului. Evreii care dețineau magazine sau întreprinderi au fost obligați să transfere dreptul de proprietate pentru o sumă foarte mică de bani. Mulți au încercat să plece, dar vizele de intrare în alte țări erau greu de obținut. Cu o legislație greoaie, Suedia nu a fost o excepție de la această regulă. Doar câteva mii de evrei au fost acceptați în Suedia înainte de 1939.
În toamna anului 1938, autoritățile naziste au decis să expulzeze toți evreii care dețineau cetățenie poloneză. Mulți dintre ei au trăit în Germania de generații. Aproximativ 15.000 de persoane au fost afectate de această decizie. Autoritățile poloneze nu au vrut să-i primească, deși aveau cetățenie poloneză, astfel că i-au plasat în lagăre de refugiați, la granița dintre Germania și Polonia.
Una dintre familiile afectate de această decizie a fost familia Grynszpan. Ei trăiau în Germania din anul 1911. Când fiul lor, Herschel, în vârstă de 17 ani, care fugise la Paris, a auzit că părinții și sora lui trăiau în condiții foarte grele într-o tabără de refugiați, a făcut rost de o armă, după care s-a dus la Ambasada Germaniei și a împușcat un diplomat, pe Ernst vom Rath. Două zile mai târziu, pe data de 9 noiembrie, vom Rath a murit. Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a folosit această faptă ca o scuză să înceapă o campanie organizată împotriva evreilor din Germania, pentru a “răzbuna” crima comisă.
În seara zilei de 9 noiembrie 1938, un atac violent și sângeros a fost lansat împotriva populației evreiești din Germania, așa-numitul Pogrom din Noiembrie. Violențele au durat câteva zile. Mii de vitrine au fost sparte, iar magazinele evreiești jefuite. Sticla căzută pe străzi dădea impresia de cristale, din această cauză, probabil, pogromul a primit numele de Noaptea de Cristal. O serie de bărbați și femei au fost bătuți, împușcați sau omorâți în bătaie. Situația a fost atât de dramatică încât unii au ajuns să se sinucidă.
Se presupune că aproximativ 400 de evrei au fost uciși în timpul nopții din 9 spre 10 noiembrie, dar numărul total de morți din perioada pogromului din noiembrie a fost estimat la aproximativ 1.500 de persoane. Aproape 300 de sinagogi au fost incendiate și în jur de 30.000 de evrei au fost arestați și trimiși în lagăre de concentrare, fără nici un alt motiv decât pentru faptul că erau evrei. Guvernul nazist a decis că evreii din Germania trebuie să plătească un miliard de mărci germane, ca o compensație pentru daunele produse de pogrom.
În septembrie 1939 Polonia a fost atacată, prima dată de Germania, iar mai târziu de Uniunea Sovietică. În urma unui acord încheiat între cele două state, acestea și-au împărțit Polonia între ele. Aproape două milioane de evrei trăiau în partea germană. Ei au fost priviți de către liderii naziști ca având un statut chiar mai jos decât evreii germani. În scurt timp, s-au realizat planuri de evacuare a evreilor din mediul rural și de trimitere spre orașe. Autoritățile au vrut să creeze zone speciale, în care evreii să fie forțați să trăiască, respectiv așa-numitele ghetouri. Aceste zone au fost, de cele mai multe ori, amplasate în cartiere unde locuiau deja mulți evrei. Ne-evreii care locuiau acolo au fost obligați să se mute. Relocarea în ghetouri s-a făcut, adesea, în condiții extrem de brutale.
Un gard sau un zid a fost construit în jurul zonei de ghetou. Toți evreii au fost forțați să poarte un semn distinctiv pe haine, pentru a putea fi identificați ca evrei. Acest însemn putea fi o stea galbenă cu șase colțuri, o banderolă galbenă purtată pe braț sau o panglică albă cu o stea albastră cu șase colțuri. Evreilor le era strict interzis să iasă din ghetou. Cei care încearcau să se ascundă depindeau de un ajutor extern pentru a supraviețui. Pedepse grele erau aplicate de germani oricui era prins ajutând un evreu. Situația a făcut ca unii evrei să fugă din ghetou pentru a scăpa de persecuție și suferință.
Sute de transporturi cu evrei au fost trimise, atât din Germania cât și din restul Europei de Vest, către ghetouri din locuri îndepărtate, ca, de pildă, la Riga în Letonia sau la Minsk în Belarus. Au fost, de asemenea, și unele transporturi cu romi în câteva dintre ghetouri. Un număr important de persoane au fost duse la muncă forțată. În final, ghetourile au fost lichidate, iar cei care nu erau considerați apți de muncă au fost uciși în masă sau duși în lagăre de exterminare.
În 1941, Hitler a decis să atace Uniunea Sovietică. Echipe speciale au însoțit armata, având scopul de a "curăța" satele de comuniștii sovietici și de evrei. Aceste echipe, așa-numitele Einsatzgruppen, au ucis, de asemenea, mii de romi. Gropile comune au fost pregătite, uneori de către populația locală, alteori chiar de către victime sau de către prizonierii de război sovietici. Se estimează că aproximativ două milioane de oameni au fost împușcați, arși sau uciși în bătaie de către aceste Einsatzgruppen.
Războiul împotriva Uniunii Sovietice nu a avut succesul așteptat. Armata Roșie a opus o rezistență acerbă, împiedicând astfel avansul germanilor. Planul de a expulza grupuri mari de evrei, în zonele îndepărtate ale zonei asiatice a Uniunii Sovietice, nu a funcționat. Mai mult, uciderile în masă au afectat sănătatea mintală a soldaților responsabili. Astfel că, liderii naziști au stabilit noi modalități de a “scăpa” de evrei.
În ianuarie 1942 a avut loc reuniunea de la Wannsee, în afara Berlinului, unde, naziști de rang înalt și autorități ale statului, s-au pus de acord cu privire la modul în care să pună în aplicare ceea ce naziștii au numit “soluția finală a problemei evreiești”. Planul, stabilit probabil cândva în toamna anului 1941, era acela de a lua la puricat Europa, de la vest la est, pentru a găsi toți evreii. Îmbarcați în trenuri, urmau apoi să fie transportați spre est. S-a decis, de asemenea, ca anumite departamente din administrația germană să coopereze sub patronajul poliției și a agențiilor de securitate.
Clădirea lagărului de exterminare de la Belzecin, din Polonia, a fost construită, de asemenea, înainte de reuniunea de la Wannsee. Alte două lagăre, cel din Sobibor și din Treblinka, au fost construite în primăvara anului 1942.
Toate au fost construite cu un singur scop: exterminarea a cât mai mulți oameni posibil, în timpul cel mai scurt posibil. Atunci când sosea un transport, erau selectați câțiva prizonieri care lucrau sub supravegherea SS, pentru a se asigura că procedura funcționează bine. Restul de prizonieri erau uciși în camerele de gazare, imediat după sosire.
Sute de mii de evrei au fost transportați cu trenul în lagărele de exterminare din Polonia, aduși din țările ocupate de Germania. În aceste patru lagăre, aproape două milioane de persoane au fost ucise.
Două lagăre, Auschwitz-Birkenau și Majdanek, au fost construite pentru a servi atât ca lagăre de exterminare cât și ca lagăre de concentrare, unde oamenii urmau să fie uciși sau închiși.
Lagărul de concentrare de la Auschwitz a fost înființat în 1940, în orașul polonez Oswiecim, folosind vechile cazărmi unde fuseseră închiși deținuții politici polonezi și prizonierii de război sovietici. Când numărul deținuților a crescut, barăcile existente nu mai erau suficiente, astfel că SS-iștii au decis să se extindă și să construiască un alt lagăr, mai mare, în satul Birkenau (Brzezinka în poloneză), la aproximativ 3 km distanță de Auschwitz. În Birkenau sau Auschwitz II, cum a fost numit oficial, a fost construit un lagăr de exterminare cu camere de gazare. Începând cu primăvara anului 1942, Auschwitz-Birkenau a fost o combinație de lagăr de muncă și lagăr de exterminare.
Aproximativ patruzeci de lagăre de muncă forțată au fost construite în jurul Auschwitz-ului și multe firme germane au profitat de pe urma acestei forțe de muncă ieftine. Atunci când trenurile ajungeau în lagăr, evreii nu aveau nici o idee cu privire la ce urma să se întâmple. Totul era haotic, soldații SS dădeau ordine, câinii latrău, iar deținuții desemnați de SS încercau să descarce trenurile cât mai repede posibil. Bătrânii, copiii și cei bolnavi erau trimiși direct la camerele de gazare. Restul prizonierilor treceau printr-un proces de selecție, unde medici SS stabileau care persoane sunt apte de muncă, trimițându-i pe ceilalți la camerele de gazare.
Condițiile de la Auschwitz-Birkenau au fost atât de grele încât mulți deținuți au supraviețuit doar câteva săptămâni. Camerele de gazare au funcționat până în noiembrie 1944, timp în care aproximativ un milion de evrei au fost uciși la Auschwitz-Birkenau.
La Majdanek, aflat în afara orașului Lublin, în estul Poloniei ocupate de germani, aproape de granița cu Uniunea Sovietică, a fost construit un lagăr de concentrare și exterminare similar. Un număr mare de intelectuali polonezi, oponenți politici și prizonieri de război sovietici au fost închiși la Majdanek. De asemenea, evreii din ghetoul din Varșovia au fost duși la muncă forțată în lagărele din jurul Lublinului. Peste 50.000 de oameni au fost gazați și mulți alții au fost împușcați.
La sfârșitul războiului, toate facilitățile din Chelmno, Belzec, Sobibor și Treblinka au fost distruse. Naziștii nu voiau ca lumea să știe ce s-a întâmplat în lagăre și numărul de prizonieri uciși. Au dezgropat gropile comune, încercând să ardă rămășițele și să răspândească cenușa în pădurile și râurile din jurul lagărelor.
Din ianuarie până în mai 1945, lagărele de concentrare și de muncă forțată din întreaga Germanie, din Polonia ocupată și din Austria au fost eliberate de trupele sovietice, britanice și americane. Chiar dacă, la acel moment, lumea știa deja că milioane de evrei au murit în “abatoare umane”, situația îngrozitoare din lagărele eliberate a șocat oamenii din întreaga lume. Mai multe fotografii și articole au fost difuzate cu această ocazie.
După război au avut loc mai multe procese în Nuremberg, unde naziști de rang înalt au fost condamnați la moarte sau la închisoare pentru crime împotriva umanității. Mulți alți criminali nu au fost însă niciodată pedepsiți.
Nu există date exacte despre câți evrei au fost uciși de naziști, dar aproximativ cinci – șase milioane de evrei au fost omorâți, reprezentând două treimi din evreii europeni. Această cifră se bazează parțial pe înregistrările din arhivele germane. Astăzi, aproximativ un milion și jumătate de evrei trăiesc în Europa.
Exterminarea evreilor din Europa a ajuns să fie cunoscută sub numele de Holocaust.