Un fotograf cu un grup de nomazi romi ("țigani"). Această fotografie a fost probabil realizată în Cehoslovacia, 1939.
Introducere în Genocidul Romilor
Persecuția și uciderea minorităților rome din Europa (romi, sinti și alții, numiți "țigani") s-a petrecut aproximativ în același timp și loc unde se producea genocidul condus de naziști împotriva evreilor în Holocaust. În multe cazuri, aceiași actori au fost responsabili de violență, cum ar fi echipele germane de ucidere SS, membrii poliției și colaboratorii locali. Cu toate acestea, în ciuda acestor asemănări, genocidul romilor trebuie considerat un eveniment istoric separat, cu propriile sale cauze și rezultate în diverse țări. Moștenirea sa în aceste societăți este, de asemenea, foarte diferită de cea a Holocaustului.
Populația romă are multe nume; ei se pot autointitula romi, sinti, manush, cale, romnichal, resande sau o varietate de alți termeni în limba proprie. Multe societăți majoritare numesc, pur și simplu, toate aceste grupuri "țigani", un cuvânt care are, de obicei, conotații negative. Frica, neîncrederea sau ura față de romi și alte grupuri din societate, considerate "asemănătoare țiganilor", se numește astăzi antițiganism (sau antiromi).
Strămoșii romilor și ai grupurilor etnice conexe - domari ("Nawar") în Orientul Mijlociu, lomi în Armenia, lyuli în Asia Centrală - și-au părăsit patria originară, India, în mai multe valuri de migrație, începând cu anul 500 D.H.
Până prin anul 1000 D.H., strămoșii romilor de astăzi au sosit în Imperiul Bizantin. În următoarele secole, ei s-au adaptat culturii grecești bizantine și au devenit romi - parte a familiei popoarelor europene.
Diferitele grupuri de romi au continuat să se dezvolte, atât datorită rutelor de migrație, cât și prin interacțiunea cu societățile unde s-au stabilit. Acest lucru a dus la o varietate de dialecte, tradiții, ocupații și credințe religioase în rândul romilor din Europa de astăzi. De exemplu, romii finlandezi vorbesc un dialect romani care a fost influențat de limba finlandeză, iar îmbrăcămintea lor tradițională diferă foarte mult de cea a romilor spanioli sau maghiari. Cu toate acestea, toate grupurile de romi păstrează astăzi caracteristici ale unei culturi romani comune și originale, chiar dacă combinațiile de elemente pot să difere de la un grup la altul.
Similar antisemitismului, istoria antițiganismului este aproape la fel de îndelungată ca istoria romilor din Europa. Antițiganismul se întâlnește în toate societățile europene și în multe societăți non-europene. El stă la baza genocidului împotriva romilor din Europa, din timpul celui de-al doilea război mondial.
Până în anii 1600, o serie de stereotipuri despre "țigani" erau deja răspândite pe întreg teritoriul Europei. Astfel de stereotipuri afirmau că "țiganii" sunt, prin natura lor, criminali, murdari, de neîncredere, înșelători, imorali și neinteresați de o muncă onestă și de un mod normal de viață. Se considera că "țiganii" preferau să trăiască mutându-se dintr-un loc în altul, cerșind, furând, distrând populația sau realizând munci temporare simple pentru a-și câștiga traiul. Spre deosebire de populația sedentară, "țiganii" au fost priviți cu suspiciune și, în cel mai bun caz, erau văzuți ca străini periculoși, iar în cel mai rău caz, ca reprezentanți ai diavolului.
Sentimentul reciproc de neîncredere și îngrijorare a condus la situația în care, "țiganii", erau izolați la marginea societății, în timp ce romii și-au adaptat modul de trai pentru a face față acestei excluderi a majorității populației.
Încă din anii 1600 și 1700, romii au fost vizați de legi și reglementări antițiganiste în multe dintre țările europene. Deoarece romii erau adesea acuzați de criminalitate, vrăjitorie, răspândirea bolilor sau spionaj pentru inamic, "țiganii" au fost împiedicați să rămână într-un singur loc prea mult timp. Au fost excluși de la diverse activități, cum ar fi deținerea de proprietăți sau participarea la ceremoniile bisericești.
În Spania și Ungaria, guvernul a relocat cu forța romii și le-a interzis limba și cultura, încercând să-i transforme în țărani "cinstiți". În Scandinavia, legile permiteau ca bărbații "țigani" să fie uciși pe loc, iar femeile și copiii să fie forțați să părăsească țara. În Țările Române, din Evul Mediu târziu până în anii 1850, "țiganii" erau deținuți ca sclavi de către proprietarii de pământ puternici, inclusiv de Biserică. Aceste exemple arată că, în întreaga Europă, să fii etichetat drept "țigan", însemna că erai o problemă sau o amenințare și, prin urmare, meritai să deții mai puține drepturi decât o persoană obișnuită.
În anii 1800, apariția statelor naționale moderne a creat noi forme de antițiganism. Noile idei, care promovau națiunile și "rasele pure", susțineau că "țiganii" sunt inferiori și nu pot fi incluși în societate. Dezvoltarea unei economii de piață moderne și capitaliste a condus, de asemenea, la convingerea că modul de viață al "țiganilor" este înapoiat, neproductiv și, prin urmare, ar trebui interzis.
Deoarece aceste atitudini au început să influențeze și politica, poliția - o instituție cheie a tuturor statelor moderne - a ajuns să considere lupta împotriva "țiganilor" o prioritate. Încet-încet, să fii rom a ajuns să fie egal cu a fi criminal și, din cauza ideilor din secolul al XIX-lea despre felul în care trăsăturile criminale sunt transmise din generație în generație în familie, "țiganii" au fost priviți drept criminali încă de la naștere. În acest fel, înainte de primul război mondial, în Germania, Franța și în alte țări europene, poliția a ajuns să aibă dreptul să înregistreze și să țină evidența tuturor "țiganilor" de pe teritoriul lor.
Mulți polițiști au considerat ca fiind în sarcina lor să prevină răspândirea "plăgii țigănești", așa cum se adresau adesea, privitor la romi, în dezbateri publice.
Venirea la putere a Partidului Nazist al lui Hitler a dus la schimbări care au afectat cele două grupuri principale de sinti și romi. Aceste schimbări, deși sunt asemănătoare cu procesele de excludere și persecuție care au vizat locuitorii evrei ai Germaniei, pot fi considerate ca un proces separat, paralel, condus de grupuri de interes ușor diferite, din cadrul sistemului nazist.
Spre deosebire de antisemitismul său accentuat, Hitler a vorbit rareori despre "țigani". Presiunea de a face ceva referitor la presupusa "plagă țigănească" a venit din partea poliției germane, în special a poliției care se ocupa cu ordinea (în timp ce măsurile antievreiești au fost adesea executate de Poliția de Securitate). Întrucât naziștii au reorganizat forțele poliției germane într-o structură unificată, sub control SS, cei care cereau să se ia măsuri împotriva "țiganilor" au crescut în număr.
Începând cu 1933, legile existente împotriva "țiganilor, vagabonzilor și inactivilor", precum și noua lege nazistă privind "criminalii recidiviști", au condus la arestări și hărțuiri ale romilor. În 1936, a fost creat un birou central de "combatere a problemei țigănești" la München, unde poliția bavareză păstra registre ale "țiganilor" încă din 1899. Ca urmare a unor acțiuni locale, cum ar fi expulzarea forțată a romilor, decizie luată în legătură cu Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936, în iunie 1938 a avut loc "săptămâna de curățare a țiganilor" în întreaga țară, în același an cu pogromul împotriva evreilor germani. În decembrie 1938, Heinrich Himmler, în calitate de șef al SS și al poliției germane, a trimis un document oficial tuturor secțiilor de poliție, referitor la "combaterea problemei țigănești".
Atitudinile legate de "plaga țigănească" au afectat și alte politici îndreptate împotriva romilor. Experți din cadrul Ministerului de Interne, fiind în asentimentul poliției, au susținut că reglementările discriminatorii rasiste ale așa-numitelor legi de la Nuremberg din 1935, ar trebui să considere "țiganii", alături de evrei, ca fiind rasial străini Europei și, prin urmare, să nu fie considerați egali etnicilor germani. Legea din 1933, privind sterilizarea forțată pentru a-i împiedica pe cei considerați "inferiori" să aibă copii, a fost folosită împotriva persoanelor de etnie romă.
Un psiholog din poliție, pe nume Robert Ritter, a fost însărcinat cu înregistrarea și realizarea profilului rasial al tuturor "țiganilor" din Germania și Austria, mai întâi pentru "Biroul de Cercetare în domeniul Igienei Rasiale" din cadrul Ministerului Sănătății și mai târziu pentru Institutul de Biologie Criminală pentru Poliția de Securitate a lui Himmler. Ritter și subalterna sa, asistenta medicală Eva Justin, au strâns o bază de date vastă, cu informații personale despre mii de sinti și romi, ajutând autoritățile germane cu sugestii în chestiuni politice privind "țiganii".
În Germania nazistă, cei considerați "țigani" puteau fi arestați și trimiși în lagăre de concentrare, scoși din serviciul forțelor armate și privați de cetățenie. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, persecuția s-a transformat în genocid, care s-a răspândit apoi și în acele țări care au intrat sub controlul sau influența Germaniei naziste.
Antițiganismul și politicile îndreptate împotriva "țiganilor" nu erau prezente doar în Germania. În anii 1920 și 1930, cooperarea internațională a poliției, în cadrul noii organizații Interpol cu sediul la Viena, aborda adeseori chestiunea "criminalității țiganilor", percepută ca o problemă națională și transfrontalieră, mai ales după ce Germania nazistă a preluat controlul asupra Interpolului ca urmare a anexării Austriei în 1938.
Prin întâlnirile din cadrul Interpol, poliția din Europa a putut să compare atitudinile locale, observând că există o viziune comună asupra "țiganilor", priviți ca o amenințare gravă la adresa legii și ordinii, care trebuia să fie atent urmărită și pedepsită rapid. Ca dovadă a acestei credințe, în momentul în care Franța a declarat război Germaniei ca urmare a invaziei Poloniei în 1939, una dintre primele acțiuni luate de autoritățile franceze a fost aceea de a închide în lagăr toți "țiganii" din zonele din apropierea graniței germane, sub bănuiala că ar putea acționa ca spioni în favoarea germanilor, amintind astfel de un stereotip antițigănesc vechi de secole.
În unele țări, condițiile locale au dus la decizii neobișnuite: în Lodz, spre exemplu, în 1940, "țiganii" au fost închiși în ghetoul evreiesc. La sfârșitul anului 1941, comandantul navei germane a ordonat ca toți "țiganii" să fie luați din orașul de coastă Liepāja și împușcați, deoarece îi considera o amenințare la adresa siguranței. Singurul supraviețuitor a fost o femeie romă, care a fost sterilizată forțat, un caz care a fost apoi adus ca dovadă în procesele pentru crime de război de la Nuremberg, care au avut loc după încheierea războiului. Acțiunea din orașul Liepāja, supravegheată de poliția germană, s-a putut petrece atât de rapid și amănunțit, doar datorită faptului că poliția locală letonă avea deja liste detaliate cu întreaga populație romă, incluzând chiar și copiii.
În partea Europei de Est controlată de germani, principalul val de ucideri în masă a romilor a avut loc în 1942, după ce majoritatea populației evreiești a fost deja ucisă de Einsatzgruppen și de Poliția de Securitate. În cazul ăsta, forțele poliției locale aveau mai mult spațiu de manevră în a decide cum să interpreteze și să pună în aplicare instrucțiunile venite de la autoritățile germane. Lanțul de comandă între Poliția de Ordine Germană, care promova măsurile antițigănești și șefii poliției locale a fost mai slab, comparativ cu modul în care Poliția de Securitate a supravegheat acțiunile antievreiești.
În același timp, unii șefi ai poliție locale au văzut în starea de război o ocazie de a scăpa, odată pentru totdeauna, de "problema țiganilor". Prin urmare, multe dintre deciziile legate de care romi să fie arestați, care să fie uciși, care să fie trimiși în lagărele de concentrare și care să fie lăsați în pace erau, mai degrabă, o alegere a șefului poliției locale, mai mult decât a unui oficial german de rang înalt.
Ca rezultat, soarta romilor putea varia foarte mult de la un district al poliției la altul, chiar și în aceeași țară, depinzând de prejudecățile șefului local de poliție, a prefectului sau primarului. În unele cazuri, primarii, polițiștii sau clerul și-au folosit autoritatea pentru a preveni asasinarea și persecuția romilor.
În întreaga Europă, din 1942 până în 1944, forțele de poliție locale au arestat tot mai mulți "țigani" și i-au trimis în închisori sau lagăre de muncă. Deja, în 1942, un număr mare de romi polonezi au fost transportați la Treblinka, unde au fost uciși prin gazare. În același an, Himmler a ordonat deportarea "țiganilor" în lagărul din Auschwitz.
În februarie 1943, a ordonat ca "țiganii" din întreaga Europă să fie trimiși aici și o secțiune specială din Auschwitz-Birkenau, cunoscută sub numele de "Lagărul Țiganilor", a fost creată pentru a organiza grupurile familiale - în timp ce, în cele mai multe lagăre de concentrare, bărbații erau separați de femei și copii.
În noaptea de 2 spre 3 august 1944, gărzile SS au închis "Lagărul Țiganilor" de la Auschwitz, gazând majoritatea deținuților și trimițând restul romilor în alte lagăre de concentrare, la muncă forțată. Această dată este acum marcată de mulți romi ca o zi de comemorare a victimelor genocidului.
Fasciști negermani, precum și aliați autoritari, au participat, de asemenea, la planificarea și desfășurarea genocidului împotriva minorităților rome din Europa. Regimul croat Ustaša a ucis un număr mare de romi, de multe ori fără măcar să se sinchisească să păstreze un registru cu numărul celor uciși. Atunci când fasciștii maghiari din Partidul Crucilor cu Săgeți au preluat controlul în 1944, printr-o lovitură de stat, au declanșat și un val de ucideri a romilor.
Liderul României, Ion Antonescu, aliat cu Hitler, a ordonat ca romii români să fie duși în marș forțat în Transnistria, un teritoriu pe care România îl cucerise de la URSS și unde mii de romi au pierit de foame și boli, neavând unde să trăiască și cum să-și câștige traiul. Spre sfârșitul războiului, în 1945, Vidkun Quisling căuta încă un plan pentru a "soluționa problema" romilor din Norvegia, întrucât nu mai era posibil să-i trimită la Auschwitz.
Chiar și Finlanda, care a invadat URSS împreună cu Germania nazistă, a fost presată să impună politici antirome, până când Uniunea Sovietică a forțat Finlanda, în 1944, să întoarcă armele și să lupte împotriva germanilor. Romii s-au opus în mod activ genocidului naziștilor, a colaboratorilor și aliaților lor. În Franța, Italia și în Balcani, se știe că romii s-au alăturat grupurilor de rezistență. Un număr semnificativ de romi au servit și în forțele armatei sovietice, pentru a lupta împotriva Germaniei naziste.
Rețelele de familie și de prieteni romi au fost puse, de asemenea, în mișcare, pentru a ascunde și salva pe cei vânați de poliția germană sau locală, uneori chiar și pe cei care nu erau de origine romă, cum a fost cazul unei evreice letone, Valentīna Freimane, care a descris în memoriile sale ajutorul primit de la o femeie romă.
În 1945, deținuții romi care au supraviețuit lagărelor naziste au fost eliberați și mulți au încercat să se întoarcă acasă. Însă, de multe ori, au fost primiți cu reticență, lovindu-se de aceeași prejudecată bazată pe vechiul antițiganism.
Chiar și după înfrângerea nazismului, percepția comună cum că "țiganii" sunt un grup cu probleme sociale, potențial criminale, a rămas puternică. În cele câteva cazuri, judecate în perioada postbelică în Germania de Vest, în care polițiștii au fost acuzați pentru rolul avut în asasinarea romilor, ei au reușit să se apere cu succes, spunând că au acționat pentru a combate criminalitatea și nu pentru a lua parte la crimele naziste împotriva umanității. Conform opiniei că "țiganii" posedă o natură criminală, instanțele au acceptat această argumentație și i-au eliberat pe acuzați. Eva Justin a putut, de asemenea, să evite răspunderea juridică pentru rolul avut ca asistentă a lui Ritter și și-a putut chiar continua studiul asupra "țiganilor" germani.
Până și în anul 2000, un influent om de litere, Guenter Lewy, a susținut că romii nu au fost victimele unui genocid, deoarece naziștii și aliații lor au persecutat și au ucis "țiganii" ca presupuși criminali, spioni și purtători de boli și nu pentru că erau romi.
Chiar și în țările comuniste din Europa de Est, unde se afirma că nu există rasism, exista un antițiganism popular în subsidiar. Viziunea oficială a guvernelor comuniste recunoaștea unele cazuri de romi ca victime ale crimelor naziste sau fasciste locale, dar, la fel ca în cazul evreilor, tragedia romilor era pur și simplu inclusă în suferința generală a poporului în timpul războiului și nu ca un genocid specific. Mai mult, guvernele comuniste au privit, de asemenea, "țiganii" ca o problemă pentru societate, dar una care putea fi remediată prin politici sociale, care să-i transforme în muncitori buni și productivi.